Oameni dragi și pankăreală – 42 de ore in Bruxelles
No’ când s-o împărțit norocu’, nu mi-a fost dat să petrec mai mult decât câteva zile in capitala Belgiei, Bruxelles. Nu că m-aș plânge de asta – oraș mare, zgomotos, plin de oameni, mașini, ciment, capitală European serioasă, ce mai. Astea fiind spuse, uneori și cu motive bine întemeiate, petrec momente unice în acest Babel european.
Weekendul care taman se termină a fost unul de pomină, chiar și pentru mine. Concert, băută, oameni noi, oameni dragi, prieteni, mare, plimbări, locuri și noi pasiuni, toate în doar 42 de ore. Ingredientele de bază, ca-ntotdeauna, oamenii de calitate și curiozitatea de a încerca chestii noi.
Cele două laolaltă, împreună cu un Uber atoate-circulător, îmi conduc pașii, într-o vineri seară ploioasă de (încă) februarie, în fața sălii de concert La Madeleine, unde mă așteaptă un concert... ați ghicit, Subcarpații. Acu, voi știți, sau poate nu, ce muzică scot oamenii ăștia: un pic de rap, un pic de rock, un pic de folcor, in pic de ce le-o mai trece prin cap atunci când compun.
Altfel, par oameni normali cand îi vezi la o țigară lângă intrare înainte de concert. Eu una știam în ce mă bag. Ascult trupa asta de câțiva ani buni si Spotify se laudă că cel putin 5-6 piese se află in topul preferatelor mele de anul trecut.
Ritmul demențial și amestecul formației cu soliste de muzică folclorică îmi vorbește într-un fel în care îmi vine să fiu și eu acolo, cu ei, pe scenă. Pe de altă parte, apelul la horă și alte dezmățuri de grup mă lasă complet congelată, eu fiind un consumator elitist de muzică, nu ridic eu mâinile în aer așa, oricând mi se cere.
Dar cine-a văzut marea și s-a întors la timp și să se facă frumoasă și să ajungă la următorul punct pe program, ziua lu fratello? Juriul încă se mai decide dacă am reușit partea cu frumusețea, dar cert este că sâmbătă seara bem și mâncăm vârtos acasă la Adi. Dacă nu-l știți pe Adi, aflați aici cine este. Băiat bun (și nu spun asta doar pentru că e posibil să ajungă să citească până aici...).
Dacă nu știți cum se petrece o serată la Bruxelles, păi se invită vreo 15 persoane interesante, se pune mâncare bună pe masă, băutură în frigider, un pic de muzică în fundal și apoi fiecare vorbește cu fiecare. Da, exact ca în România. Acu, detalii despre ai mei n-o să vă dau, că nu am primit permisiunea și nu știu cât de mult ar vrea să devin vedete de blog, da sunt oameni mișto. La fel și invitații. Orele trec repede.
Și vine și duminică... pe lângă sesiunea obligatorie de mângâiat pisici la gazda minunată și mai mult decât primitoare, primesc și... prima mea lecție de pian. Da, ați citit bine. Dacă vreți să știți cam cum ar fi prima dată când atingeți clapele, ascultați mai jos! Concluziile sunt astea: creierul nu funcționează de la început bine... adică deși știi că tre’ sa apeși pe clapele 1, 3, 5, 4, pe rând, de două ori cu stânga și de două ori cu dreapta, când vine vorba să o și faci, te apucă niște mișcări necontrolate de zici că acu’ te apucă epilepsia! Și frustrarea este maximă, dar și când iese, până la urmă, e super mișto.
Așa că tre’ să mă apuc de pian că am descoperit o arie subdezvoltată a creierului – de parcă ar fi singura 😀 (În caz că aveți vreun dubiu, eu eram mâinile din stânga... și da, răbdătoarea profesoară a desenat cu ruj pe clape, ca să știu pe ce să apăs...)
Pentru a finaliza această cronică în mod apoteotic, cheia fericirii, dacă nu este clar, este (sic) oamenii mișto din jur. O spun acum, o voi spune și mâine, și până la sfârșit pentru că, vorba filosofului din umbră, Așa e pân la fund... (sperăm noi). Colac peste pupăză, a venit și primăvara, că nu a lăsat-o inima să nu răspundă la apel... Pe curând din alte aventuri...
